Stia mai bine decat altii ca se duce pe un drum gresit. Stia ca a mai fost acolo si ca nu ar obtine nimic bun din afacerea asta. Totusi mergea incet, cu un calm inexplicabil, spre furtuna. Este linstea de inainte sau de data asta va fi altfel? Nici macar nu are puterea de a isi imagina ca ar mai putea fi vreodata. E o stare de echilibru fragil, orice pas gresit ar ruina tot ce a construit in ultimul an. Orice stangacie ar azvarli-o inapoi in timp. Ea spune ca nu vrea asta. Ea spune ca nu i se mai poate intampla nimic rau, ca este puternica. S-a intrebat de cateva ori ce a invatat din asta. Raspunsul a fost vag. Apoi a inceput sa nu se mai gandeasca, pentru ca o intrista. A incuiat bine sertarul, a ascuns cheia si poate totul ar ramane asa, daca nu ar trage de el aproape zilnic. Nu mai tine minte unde a pus cheia, poate e mai bine. Dar bate energic cu pumnii in sertar mereu, desi stie foarte bine ca nu are nimic de gasit acolo.
Ii este frica sa-si recunoasca gandurile, se minte singura ca totul s-a evaporat. Nu recunoaste nici faptul ca ii este frica. De prezent, mai ales de viitor. Ignora semnalele si merge inainte, cu privirea pierduta in gol. O intreb, o trag de maneca…ma priveste in ochi si zambeste “Sunt bine”. Si ea crede ce spune. Nu stiu daca e asa. Nu pot citi in spatele acelui zambet sincer. Pare bine. Daca ea ar constientiza ar fi mai usor. Dar ea nu stie. Ea nu isi da seama ca forteaza incuietoarea sertarului, ea realizeaza ca se intoarce inapoi in timp. Nu stiu cum sa o ajut, ma priveste mirata si rade cand incerc sa o avertizez.
O pierd in vartejul de ganduri paralele.
