A venit iarna. Vreau sa-mi fii alaturi. Complet. Nu cand ai timp, nu cand ai chef. Vreau sa ma tii in brate cand mi-e frig si vreau sa nu imi mai fie frica. Vreau sa gasesc cuvintele sa-ti spun ce simt. Vreau sa ma intelegi.
Arhiva pentrunoiembrie, 2008
Ironie
Ironia…arma fina, delicat de utilizat, dificil de depistat. Era o dorinta de a mea. Intr-adevar? Uneori simt ca ma sperie lipsa de siguranta. Cand e realitate, cand e ironie? Imprevizibilul ma atrage, dar e un teren sigur? Pare un loc plin de dubii, minat.
De ce ma sperie? Realizez ca imi fac griji prea multe si in van. Realizez inca o data ca gandesc prea mult. Dar nu ma pot abtine sa nu ma intreb…ar fi viata mai buna daca nu am analiza? Ar fi mai bine pentru noi sa traim in prezent, fara a ne raporta la actiuni trecute…poate fara planuri de viitor?
Trecutul…greu de abordat, crud, dur… regrete, sentimente ascunse, refulate, amintiri. Lucruri gresit interpretate, fapte prost savarsite… ma gandesc ce rost are?
Pe de alta parte…daca nu am analiza deloc trecutul…cum ar fi prezentul? Am trece prin experiente fara a invata nimic, am reface aceleasi greseli? Sau ar exista mereu ceva care sa ne atentioneze, din inconstient, ca nu e bine? Viitorul…planurile de viitor ne pot face rau. Ne grabim, interpretam si stricam totul.
Este oare cel mai bine sa traim in prezent? Fara a analiza, traind pur si simplu fiecare clipa la maxim? Raspunsul multora ar fi categoric da. Raspunsul meu? Conteaza? Dubiul meu apare atunci cand ma intreb…e posibil? E posibil totusi sa nu ne implicam in intregime in nimic, tinand cont ca toate actiunile noastre de azi nu vor mai conta maine? Ar fi asa viata perfecta? Probabil ar disparea multe din lucrurile care ne ranesc. Dar totodata ar disparea si bucuriile vietii… iubirea s-ar topi in amurg, maine dimineata contand doar aroma cafelei ce ne imbie din bucatarie si cotidianul de langa ceasca.
Ar fi mai bine? Probabil raspunsul nu-l vom afla niciodata. Iar…in ceea ce priveste ironia…rau cu ea, rutina fara ea.
Trecut
In timp ce imi priveam plictisita lista de messenger am dat de un tip pe care odata il placeam. Si mi-a venit intrebarea…unde dispar toate sentimentele pe care le avem pentru ceilalti? Auzi peste tot, la cafenea, la supermarket, oameni vorbind despre iubire. Iubire in prezent sau iubiri trecute. Ce se intampla cu iubirile trecute? Dispar pur si simplu, fara a mai influenta in niciun fel viata noastra prezenta?
Poti trece peste tot ce odata ai simtit si sa-i intinzi mana prieteneste unuia care ti-a fost iubit si apoi ti-a frant inima? Poti uita tot ce a fost intre voi si pur si simplu sa-i zambesti prieteneste sau sa-i urezi fericire in relatia lui actuala? Poate da. Poate nu.
Vorbeam acum cateva zile cu o prietena… si am ajuns la concluzia ca e mult mai usor sa reiei o relatie cu un fost, decat sa incepi una noua. De ce asta? Pentru ca va cunoasteti, pentru ca au fost odata sentimente in joc. Poti reaprinde un foc de mult stins? Sau exista posibilitatea ca el sa nu se fi stins niciodata si e suficient doar sa il intarati putin pentru ca el sa apara din nou, poate mai puternic ca la inceput? Am ajuns chiar eu sa ma indepartez de un fost la care am tinut enorm…din teama de a nu ma indragosti din nou de el. E corect? Fata de noi, fata de ceilalti? De asemenea…e posibil sa uiti in intregime pe cineva la care ai tinut foarte mult? E posibil pur si simplu sa treci peste toate amintirile comune, peste toate melodiile si lucrurile care te fac sa te gandesti la el si sa treci mai departe? Probabil da. Dar e posibil ca, dupa un timp indelungat in care nu a existat niciun contact, nici cu el, nici cu lucrurile care iti amintesc, sa faci fata unui asemenea lucru cu indiferenta? Sau cu un zambet melancolic care sa te faca sa exprimi “Ce era odata…”
Uitarea face parte din viata noastra si e ceva normal. Natural. Dar este definitiva, este completa? Dupa cat timp poti afirma cu certitudine ca ai uitat pe cineva? Cand amintirea nu mai doare?
