Ironia…arma fina, delicat de utilizat, dificil de depistat. Era o dorinta de a mea. Intr-adevar? Uneori simt ca ma sperie lipsa de siguranta. Cand e realitate, cand e ironie? Imprevizibilul ma atrage, dar e un teren sigur? Pare un loc plin de dubii, minat.
De ce ma sperie? Realizez ca imi fac griji prea multe si in van. Realizez inca o data ca gandesc prea mult. Dar nu ma pot abtine sa nu ma intreb…ar fi viata mai buna daca nu am analiza? Ar fi mai bine pentru noi sa traim in prezent, fara a ne raporta la actiuni trecute…poate fara planuri de viitor?
Trecutul…greu de abordat, crud, dur… regrete, sentimente ascunse, refulate, amintiri. Lucruri gresit interpretate, fapte prost savarsite… ma gandesc ce rost are?
Pe de alta parte…daca nu am analiza deloc trecutul…cum ar fi prezentul? Am trece prin experiente fara a invata nimic, am reface aceleasi greseli? Sau ar exista mereu ceva care sa ne atentioneze, din inconstient, ca nu e bine? Viitorul…planurile de viitor ne pot face rau. Ne grabim, interpretam si stricam totul.
Este oare cel mai bine sa traim in prezent? Fara a analiza, traind pur si simplu fiecare clipa la maxim? Raspunsul multora ar fi categoric da. Raspunsul meu? Conteaza? Dubiul meu apare atunci cand ma intreb…e posibil? E posibil totusi sa nu ne implicam in intregime in nimic, tinand cont ca toate actiunile noastre de azi nu vor mai conta maine? Ar fi asa viata perfecta? Probabil ar disparea multe din lucrurile care ne ranesc. Dar totodata ar disparea si bucuriile vietii… iubirea s-ar topi in amurg, maine dimineata contand doar aroma cafelei ce ne imbie din bucatarie si cotidianul de langa ceasca.
Ar fi mai bine? Probabil raspunsul nu-l vom afla niciodata. Iar…in ceea ce priveste ironia…rau cu ea, rutina fara ea.
