Toti vorbesc despre fluturasi in stomac, dorinta ca celui de langa tine sa-i fie bine, chiar daca uiti astfel de tine. E sacrificiul suprem. Asa ERA iubirea. Tu m-ai invatat sa iubesc altfel. Sa o iau mereu usor, sa nu ma mai arunc cu capul inainte, sa te cunosc incet-incet, exact asa cum esti. O iubire in care amandoi contam in aceeasi masura. E o iubire probabil neconstientizata. Imi dau seama lucid ca voi realiza cat tin la tine cand te voi pierde.

Invata sa iubesti. Tu m-ai invatat sentimentul asta complet, il impart cu altii.

Nimic complicat. Iubirea e un joc, in primul rand. Joaca-te cu indrazneala, nu ai nimic de pierdut. Fantezia iti da incredere in tine. Nu te schimba, nu te ascunde. Tu esti cea mai importanta persoana din relatie si  meriti sa fii fericit. Meriti sa fii iubit.

Povestea noastra e diferita. Toti spun asta, dar la noi chiar e asa. Mi-a fost frica. Eram in extaz pentru ca te cunosteam, dar imi era frica. Pentru prima data in viata mea simteam o fericire debordanta, si imi era frica de prea mult bine. Dar cat de frumos e cand te obisnuiesti cu binele. Cand ti se pare normal sa te pierzi in bratele celui iubit, cand va cunoasteti, stie ce-ti place si te surprinde cu cele mai dragute chestii marunte. Cand aveti glume cu subinteles. Cand pur si simplu va iubiti.

mai ales, cand simti nevoia sa spui tuturor cat il iubesti si…ajungi sa scrii si pe blog despre asta. E martie, iubitule, si ne-a prins iar primavara impreuna! Poveste de mai.

De ce ma sperie? Realizez ca imi fac griji prea multe si in van. Realizez inca o data ca gandesc prea mult. Dar nu ma pot abtine sa nu ma intreb…ar fi viata mai buna daca nu am analiza? Ar fi mai bine pentru noi sa traim in prezent, fara a ne raporta la actiuni trecute…poate fara planuri de viitor?

Trecutul…greu de abordat, crud, dur… regrete, sentimente ascunse, refulate, amintiri. Lucruri gresit interpretate, fapte prost savarsite… ma gandesc ce rost are?

Pe de alta parte…daca nu am analiza deloc trecutul…cum ar fi prezentul? Am trece prin experiente fara a invata nimic, am reface aceleasi greseli? Sau ar exista mereu ceva care sa ne atentioneze, din inconstient, ca nu e bine? Viitorul…planurile de viitor ne pot face rau. Ne grabim, interpretam si stricam totul.

Este oare cel mai bine sa traim in prezent? Fara a analiza, traind pur si simplu fiecare clipa la maxim? Raspunsul multora ar fi categoric da. Raspunsul meu? Conteaza? Dubiul meu apare atunci cand ma intreb…e posibil? E posibil totusi sa nu ne implicam in intregime in nimic, tinand cont ca toate actiunile noastre de azi nu vor mai conta maine? Ar fi asa viata perfecta? Probabil ar disparea multe din lucrurile care ne ranesc. Dar totodata ar disparea si bucuriile vietii… iubirea s-ar topi in amurg, maine dimineata contand doar aroma cafelei ce ne imbie din bucatarie si cotidianul de langa ceasca.

Ar fi mai bine? Probabil raspunsul nu-l vom afla niciodata. Iar…in ceea ce priveste ironia…rau cu ea, rutina fara ea.

Poti trece peste tot ce odata ai simtit si sa-i intinzi mana prieteneste unuia care ti-a fost iubit si apoi ti-a frant inima? Poti uita tot ce a fost intre voi si pur si simplu sa-i zambesti prieteneste sau sa-i urezi fericire in relatia lui actuala? Poate da. Poate nu.

Vorbeam acum cateva zile cu o prietena… si am ajuns la concluzia ca e mult mai usor sa reiei o relatie cu un fost, decat sa incepi una noua. De ce asta? Pentru ca va cunoasteti, pentru ca au fost odata sentimente in joc. Poti reaprinde un foc de mult stins? Sau exista posibilitatea ca el sa nu se fi stins niciodata si e suficient doar sa il intarati putin pentru ca el sa apara din nou, poate mai puternic ca la inceput? Am ajuns chiar eu sa ma indepartez de un fost la care am tinut enorm…din teama de a nu ma indragosti din nou de el. E corect? Fata de noi, fata de ceilalti? De asemenea…e posibil sa uiti in intregime pe cineva la care ai tinut foarte mult? E posibil pur si simplu sa treci peste toate amintirile comune, peste toate melodiile si lucrurile care te fac sa te gandesti la el si sa treci mai departe? Probabil da. Dar e posibil ca, dupa un timp indelungat in care nu a existat niciun contact, nici cu el, nici cu lucrurile care iti amintesc, sa faci fata unui asemenea lucru cu indiferenta? Sau cu un zambet melancolic care sa te faca sa exprimi “Ce era odata…”

Uitarea face parte din viata noastra si e ceva normal. Natural. Dar este definitiva, este completa? Dupa cat timp poti afirma cu certitudine ca ai uitat pe cineva? Cand amintirea nu mai doare?

Am ajuns sa ma sperii de lumea in care traiesc. O lume in care, la fiecare colt, exista cineva care vorbeste de rau pe altcineva. Pentru motive de cele mai multe ori nesemnificative sau, mai rau, fara motiv. In general, se spun lucruri pe care nu le-ai critica la cel mai bun prieten…dar, tinand cont ca tocmai Z a spus sau facut asta? Este ceva mai placut decat sa te duci la un prieten si sa-i spui cu un zambet malefic pe figura noua isprava a lui Z? Esti prins sau ti se atrage atentia asupra faptului ca nu e tocmai etic ceea ce faci? Te multumesti sa raspunzi sec “Sunt rau/rea” sau “ce e treaba ta?”.

Daca Z ti-a gresit cu ceva sarmanul…oh, ai motive, cu atat mai bine! Acum poti linistit/a sa-l barfesti, pentru ca “el ti-a gresit tie”, “ai motive sa-l urasti”.

Este trist. Foarte. Este o metoda de actiune care nu ne va duce la nimic bun. Incurajeaza numai invidia, rautatea… esti mai destept daca il barfesti pe Z? Te simti mai bine ca “am spus-o”? As vrea sa schimb lumea. E unul din momentele in care imi schimb parerea despre aproape toti cei din jurul meu si as vrea sa fiu undeva departe de toata rautatea din jurul meu. Din pacate nu este posibil, dar as vrea sa fac ceva ca sa schimb. Orice.

Barfiti, barfiti. Muriti. Cu timpul se vad cei care intr-adevar merita sa iti fie aproape. Iar acei putini oameni iti vor fi alaturi mereu. Cat despre voi, dragi barfitori… duceti-va traiul in lumea voastra, departe. Exista un zid, am inceput constructia lui in seara asta. Se va inalta, va fi intarit. Voi fi in lumea mea, departe de rautate. Adio.

Am invatat sa pierdem si sa ridicam fruntea sus, am invatat sa cadem si sa ne ridicam singuri. Sau cel putin asta e cheia. Cei care nu reusesc nu fac fata acestui vartej si duc o viata goala, plina de dezamagiri. Ideea este sa lasi insuccesele in urma si sa iti indrepti atentia spre urmatorul tel. Este un tren de mare viteza, nu poti sari din el, ti-ai risca viata. Trebuie sa te obisnuiesti cu ritmul ametitor, sa inceapa sa iti placa. Atunci vei simti primii fiori ai fericirii.

Nu este un regulament, nu sunt conducatori. Acest ritm nu trebuie sa te inspaimante, nici sa te revolte. Nu trebuie sa cauti sa te desprinzi, nu vei reusi decat sa te gasesti din nou jos, plangandu-ti un vis pierdut. Insa atunci cand vei descoperi elixirul reusitei, nu vei mai privi lumea ca o colivie. Vei gasi propria metoda sa te inalti, sa rupi “barierele” si sa fii fericit.

Ne multumim cu putin…foarte rau! In lume este loc pentru toti, iar tu poti fi unul din cei de sus. Chiar daca ceilalti nu te observa. In interiorul tau vei sti ca ai reusit, iar atunci zambetul ce-ti va lumina chipul iti va incalzi restul existentei. Indrazneste!

Ii este frica sa-si recunoasca gandurile, se minte singura ca totul s-a evaporat. Nu recunoaste nici faptul ca ii este frica. De prezent, mai ales de viitor. Ignora semnalele si merge inainte, cu privirea pierduta in gol. O intreb, o trag de maneca…ma priveste in ochi si zambeste “Sunt bine”. Si ea crede ce spune. Nu stiu daca e asa. Nu pot citi in spatele acelui zambet sincer. Pare bine. Daca ea ar constientiza ar fi mai usor. Dar ea nu stie. Ea nu isi da seama ca forteaza incuietoarea sertarului, ea realizeaza ca se intoarce inapoi in timp. Nu stiu cum sa o ajut, ma priveste mirata si rade cand incerc sa o avertizez.

O pierd in vartejul de ganduri paralele.